Puterea de a-ți deține propria măreție
De-a lungul istoriei ni s-a transmis mesajul că o femeie care poate fi acceptată este o femeie „mică”. Ca răspuns, ne-am străduit să ne tot înghesuim în forme din ce în ce mai mici pentru a apărea atrăgătoare și savuroase sub privirile insistente ale bărbaților.
Este important să demitizăm acest lucru. A fi mic, nu aduce după sine nicio răsplată.
De-a lungul vremii ni s-a spus să fim „mici” în atât de multe privințe:
- În ceea ce ne privește corpul fizic: purtând corsete, legându-ne picioarele, purând tocuri înalte, străduindu-ne să fim zvelte și fără grăsimi, cu orice preț.
- În ceea ce privește personalitatea noastră: să fim cuminți, să fim politicoase, să spunem ceea ce oamenii vor să audă, să fim tolerante când suntem tratate urât, să purtăm poverile altora.
- În ceea ce privește comportamentul nostru: să perpetuăm iluziile comfortabile ale altora la adresa noastră, să afisăm comportamentele și trăsăturile care nu amenință nesiguranțele celor dimprejurul nostru.
Tocmai tensiunea care apare din „a ne strădui să fim altele decât cine suntem” este cea care creează suferință adâncă și perpetuează „corpul durere” feminin. Apăsarea noastră se află în ruptura din interiorul nostru; respingerile interioare, și modurile în care am lăsat ca această tensiune să controleze felul în care ne vedem noi însene.
Apăsarea falsității și foamea de autenticitate
„Mitul micimii” este că dacă am putea doar să devenim suficient de „mici”, atunci vom primi în cele din urmă iubirea, aprobarea și sprijinul care le merităm. Investim toată această energie în a îndeplini standade imposibile de înfățișare și comportament. Adevărul e că nu vom fi niciodată suficient de „mici” pentru cei care se opun „măreției” noastre. Motivul este datorită faptului că nevoia lor pentru „micime” nu are nimic de-a face cu noi personal; este o proiecție alimitărilor acestor persoane.
Măreția nu se traduce neapărat prin a fi mai extravertit. Aceasta înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Înseamnă pur și simplu a fi mai autentic și a permite întregului spectru al sinelui tău să se dezvăluie, chiar și atunci când se ciocnește de norme culturale.
Trebuie să refuzăm să credem minciuna că suntem cei mai adorabili în formele noastre „diminuate”, „prescurtate”.
Pericolul reprezentat de „măreția” formei feminine este un simbol pentru ceva mult mai adânc decât mărimea corpului nostru sau volumul vocilor noastre.
Această măreție reprezintă ceva puternic din fire, în noi ca femei…
- capacitatea noastră mare pentru exprimare
- capacitatea noastră mare de a aduce schimbare
- capacitatea noastră mare de a fi puternice
- capacitatea noastră mare de a iubi
- capacitatea noastră mare de a vindeca și transforma
- capacitatea noastră mare de a da viață și moarte
- capacitatea noastră mare de a ne simți emoțiile și a extrage înțelepciune din ele
- capacitatea noastră mare de conectare la corpurile noastre și mesajele interioare ale acestora
Privește toate tentativele externe pentru a te menține „mică” ce înseamnă cu adevărat…
- frica de propria-ți putere
- frica de schimbare
- frica de necunoscut
- frica de abandon
- frica altora de propria lor lipsă de putere
- ignoranța propriilor lor posibilități și potențial
Aceste frici nu sunt ceva cu care trebuie să luptăm, să judecăm sau să reparăm la alte persoane, ci pur și simplu ceva de acceptat ca fiind responsabilitatea lor de a vindeca, în timp ce noi întruchipăm adevărul deplin a cine suntem. Nu e treaba noastră să reparăm ignoranța lor.
Să îți manifești sinele tău deplin, nediminuat, este o formă de a susține spațiul pentru altele de a ajunge și ele la propria lor „măreție”.
Multe dintre noi am crescut privindu-ne mamele veștejidnu-se sub mitul de a fi neînsemnată, probabil învățându-ne să fim și noi neînsemnate, într-un efort de a ne ajuta să supraviețuim. Se poate să fi privit tentativele eșuate ale mamei noastre de a fi văzută ca valoroasă și merituoasă sub mitul micimii. A asista la așa ceva poate fi dureros.
Multe dintre noi am simțit compasiune imensă pentru modul în care valoarea mamelor noastre a trecut neobservată de către cultură și societate. Se poate să fi simțiti că le suntem datoare mamelor noastre într-un fel sau altul pentru această invizibilitate. Acest sentiment de „a ne simți datoare” poate să ne seducă, pentru că avem senzația că dă un sens sacrificiului lor (le-ar face cumva vizibile), dar tragedia este că un astfel de lucru e pur și simplu imposibil.
Mamele noastre trebuie să-și facă propria muncă interioară pentru a se vindeca și a-și lua puterile. Indiferent cât de mult i-am iubi pe alții, responsabilitatea pentru propria lor vindecare se află la ei.
Multe dintre noi am rămas „mici” pentru că nu am vrut să primim aprobare de la cultura care le-a rănit atât de mult pe mamele noastre.
În demitizarea „mitului micimii” și dezlegarea încurcăturii inter-generaționale pe care privarea interioară o adăpostește, apare o tensiune nouă; tensiunea nevoii de a nu supra-funcționa pentru mamele noastre. Apare trădarea necesară de a refuza să fim sursa primară de hrană a mamei noastre. Vindecarea ranei mamei se adresează acestui „canibalism emoțional” pe care patriarhatul îl creează între mame și fiice. Nu le putem vindeca pe ele refuzând să fim în posesia propriilor noastre vieți. Această conștientizare deschide posibilitatea strălucitoare ca fiicele și mamele adulte pot să devină colege, egale sau „surori” pe calea trezirii conșiente.
Trebuie să ne binecuvântăm măreția în interiorul nostru, chiar și atunci când alții o resping…
Orice femeie care își dorește să fie completă și vindecată poate primi foarte ușor eticheta de a fi „prea mult”, „prea intensă” sau „prea mare” în această cultură. Probabil că ești „prea mare” pentru majoritatea oamenilor. Este OK. Stăpânește această măreție! Nu într-o manieră defensivă, opozițională, ci pur și simplu prin A FI cine ești fără scuze, rușine sau vinovăție. Găsește fiecare ocazie să ocupi cu bucurie și iubire fiecare celulă a cine ești cu adevărat.
Trebuie să vedem legătura dintre „măreția” noastră și multitudinea de posibilități pentru toate ființele.
Nu e nimic în neregulă cu tine. Nu ești „prea mare” sau „prea mult”. Toate acele etichete ne-au fost puse. Nu și-au avut niciodată sursa în noi.
Etichetele sunt reflecții ale limitelor celor care le creează. Acele etichete doar reflectă limitările societății, nu punctele slabe ale femeilor. Acestea sunt tentative de a ne controla și distrage de la sursa puterii noastre care zace în interiorul nostru, o sursă de hrană, care odată descoperită și însușită, ne face nestăvilite.
A ne da seama de complicitatea noastră în acest mit al micimii este esențial în a-l înfrânge.
Pentru a ne da într-adevăr perminisiunea de „a ne lua în stăpânire măreția” pe deplin, trebuie să fim dispuse să renunțăm la recompentsa societății noastre, care ne răsplătește pentru a fi mici și a nu prezenta nicio amenințare. Să prețuim autenticitatea oriunde o vedem, în noi înșine și în alții.
De exemplu, hai să ne abținem de la a ne lăuda unele pe altele când pierdem în greutate, în efortul nostru de a îndeplini standardul de frumusețe, în schimb să ne prețuim una pe alta când arătăm fericite, sănătoase și vioaie. Hai să încetăm să ne răsplătim toate momentele de înăbușire, delicatețea superificială și standardele epuizante. Hai să prețuim în schimb vulnerabilitatea sinceră, riscul curajos de a fi autentice, și curajul de a risca să fim respinse de dragul a ceea ce este adevărat.
Ca pioniere, trebuie să suportăm tensiunea de a fi noi înșine într-o lume care s-ar putea să nu fie pregătită să ne accepte într-o clipită. E OK. Putem găsi sprijin la bărbații și femeile care înțeleg acest lucru și sunt prezențe active pe calea trăirii sinelui autentic.
Imperfecțiunile noastre sunt interpretate drept atacuri doar de către cei care nu și-au făcut munca interioară necesară pentru a începe să se iubească pe ei înșiși. „Imperfecțiunile”tale sunt expresii tocmai a lucrurilor care te fac REALĂ și prin urmare atrăgătoare, accesibilă, conectabilă. Imperfecțiunile tale sunt comori.
Ești o ființă abundentă, complexă și multi-fațetată. A deține în mod conștient această abundență interioară este o bucurie ca niciuna alta. Aceasta înseamnă bogăție.
Toate vrem să fim iubite pentru cine suntem cu adevărat, nu pentru masca pe care societatea spune că ar trebui s-o purtăm. Iubirea pe care o primim în schimbul purtării măștilor false este o tranzacție goală; un sentiment gol care nu ne hrănește cu adevărat niciodată. Perpetuează privarea interioară cu care femeile au trăit de secole.
Trebuie să riscăm să fim văzute cine suntem cu adevărat, deoarece iubirea care o primim fiind autentice este singurul fel de iubire care este cu adevărat hrănitoare.
Cu cât ne iubim și ne aprobăm noi înșine mai mult, cu atât mai mult transmitem altora mesajul că sinele lor autentic este binevenit și în siguranță să fie și el văzut. Făcând acest lucru putem recunoaște de îndată multitudinea de spațiu care există pentru ca noi TOȚI să înflorim!
Înfăptuim acest lucru revendicându-l și nu așteptând ca alții să ni-l dea. Revendicarea puternică a dreptului nostru de a ocupa spațiu este ceea ce creează acest spațiu. Acesta ne așteaptă pe fiecare dintre noi să-l revenidicăm. NOI decidem cine și ce suntem, nimeni altcineva.
Articol tradus din engleza de Simona Nicoara. Sursa Articol engleza AICI
